În tehnicile imagistice se folosesc cu precădere radiaţiile X de frânare. Acestea pot fi obţinute în tuburi de raze X de tip Coolidge. Un tub Coolidge constă dintr-o incintă vidată, din sticlă, în interiorul căreia se găsesc doi electrozi, catodul emiţător de electroni şi anodul (numit uneori şi anticatod) care accelerează electronii. Catodul emite electroni prin efect termoelectronic şi aceştia sunt acceleraţi de către anod la o diferenţă de potenţial de zeci până la sute de kV (în funcţie de energia dorită a radiaţiilor X). Pe anod este depus un strat de metal cu greutate atomică mare şi temperatură de topire înaltă (ex. tungsten sau molibden). Energia cinetică a electronilor frânaţi de anticatod se transformă în energia X a radiaţiilor emise (cu alte cuvinte aceasta depinde de tensiunea de accelerare a electronilor). Radiaţiile X au o mare putere de pătrundere, astfele încât ele nu pot fi complet oprite de către un corp, ci doar atenuate (absorbite parţial). Dacă un corp prezintă regiuni care absorb radiaţiile în mod diferit, intensitatea fascicolului emergent de radiaţii va diferi în funcţie de zona străbătută. Prin proiectarea pe un ecran fluorescent, zonele mai dense vor apărea mai întunecate, iar cele mai puţin dense luminoase.
În cazul unui examen radiologic, absorbţia radiaţiilor X depinde de tipul de ţesut pe care acestea îl întâlnesc. De exemplu, oasele absorb mai puternic decât ţesuturile moi. Dacă se doreşte să se facă o distincţie între vasele de sânge şi ţesuturile înconjurătoare cu compoziţii foarte apropiate, este necesară mărirea contrastului imaginii. În acest scop se administrează pacientului, pe cale orală sau prin injectare, substanţe care conţin elemente cu greutatea atomică mare (de ex. bariu sau iod) înaintea expunerii la radiaţii X. Se poate apoi urmări mişcarea agentului de contrast (baritat sau iodat) prin vasele de sânge prin înregistrarea unei succesiuni de radiografii.
